Despre carte: 2014 / Mă doare să mă uit la vechile fotografii din copilărie. Pentru că nu pot face nimic, nimic să-l ajut pe băiețelul ăla cu picioare slabe care se uită la mine din ele. Dar nu se uită doar la mine, ci așteaptă ceva de la mine, mă întreabă despre ceva, pentru că prezentul lui naiv încearcă, măcar cu un ochi, să privească în viitor, să-l deschidă ușor și să vadă ceva acolo. Și acum, eu sunt viitorul lui! Dar ce pot să-i spun? Și de aceea am tot dreptul să nu-mi iubesc trecutul, pentru că îl ține pe el, băiatul ăsta, închis acolo și nu-l pot scoate de acolo. Știi ce vreau să spun? Nu există nimic mai stupid și mai cinic decât recomandarea de a-ți aminti „ceva bun și plăcut” din trecutul tău. Amintiți-vă, probabil că s-a întâmplat așa ceva, spun ei, în astfel de cazuri, cu siguranță s-a întâmplat! Așa să fie, așa să fie... Asta e cu adevărat ideea? Nu-mi pot ierta trecutul pentru faptul că nu mă va lăsa niciodată să văd acel băiat din copilărie fotografii cu un iepure mort în brațe. Și ce îmi pasă acum de unele dintre „momentele de fericire” ale mele din trecut. Este vorba cu adevărat despre mine??? Vezi cât de multe ți-am spus deja lucruri inutile și emoționante și încă nu ți-am deschis scrisoarea…